Și revelația

M-am întrebat, întotdeauna, ce anume mă face atât de vulnerabilă la animale și copii. Eu, una, nu le pot rezista și știu că nu sunt singura. Revelația mi-a venit, paradoxal, într-unul dintre momentele în care tânjeam în singurătatea mea, să pot adresa trei cuvinte simple, oricui. „Iubim animalele pentru că nu pot vorbi. Iubim copiii pentru că habar nu au ce vorbesc”.

Și nu mă opresc – reformulez: „Blestemul omenirii este să fie nevoit să se exprime prin cuvinte”. Da, știu – „noi nu suntem primate, avem discernământ și numai așa ne putem înțelege”. Și totuși, poate 90% din ceea ce dăm din gură nu are legătură cu discernământul sau cu vreo nevoie de expresie. Sunt atâtea cuvinte rostite pe care le-aș anula, sunt atâtea pe care mi-aș dori să le uit, sunt altele pe care poate le-aș rosti, dar mi-e teamă pentru că m-am ars.

Mă surprind, deseori, mută. Aș avea atâtea de exprimat, dar…nu-mi găsesc cuvintele. Aș fi doar înțeleasă greșit. Și tac… îmi place să tac. Mă blochez fără să vreau, dar, recunosc, am un soi de satisfacție din asta.

Alteori, mă surprind vorbind prea mult. Și asta e cu satisfacție. Ne place să vorbim. Și e și cu consecințe. Dup-aia îmi pare rău. Dar e prea târziu.

Cel mai neplăcut este că vorbele nu pot fi retrase, nu pot fi șterse. Și atrag trădare, ranchiună, ură, minciună, dispreț, dezamăgire, speranță…. niște simple articulații ale limbii, corelate cu vibrațiile corzilor vocale ne dărâmă. E frustrant, nu?

Când eram mică, credeam foarte mult în puterea cuvântului. Orice îmi spunea aproape oricine, o cam luam drept literă de lege. Corespondentul într-un cuvânt ar fi naivitate. Acum nu mai cred nimic. Uneori, tind să cred în anumiți oameni, nu în ceea ce spun. Dar mă înșel și cu oamenii. Pentru că mă amăgesc cuvintele.

Atât… un șir de cuvinte…

- Sunt cuvintele cheie ale ultimelor zile

- Sunt la fel de goale precum anvergura ieftină pe care au încearcat s-o declanșeze fiecare, individual, ca fenomen

- șamd.

Pe scurt:

• Primele ne-au săturat pe toți de la începutul verii și, iată, încă nu scăpăm de ele. Vuvuzelele țărilor toride au ajuns și în fața PMT. Ele au venit în număr restrâns, dar cu un scop cert – să îi salveze pe dragii noștri funcționari de la șomaj. Bine, nu oricine a avut curajul și preocuparea să sufle în vuvuzea, în timpul programului din preaviz. Doar timpul înseamnă bani, în timp ce vuvuzeaua…mult zgomot pentru nimic
• În același ton, dar fără suflat… au răsunat și lozincile, scandate gratuit de către sexto-septo sau octogenarii noștri, supărați, pe drept, de traiul care li s-a impus de cei pe care îi denumesc „mafia din guvern”.

Nici protestele nu mai sunt ce au fost

Să începem cu cifrele (așa, de distracție):

Trei comunicate, două conferințe de presă și…. sute de oameni care s-au înscris la evenimentul de anvergură din fața PMT.

Rezultatul: Vreo 20 de fețe palide și…parcă mai multe vuvuzele decât oameni.

Mai bine de 3.000 de membri din „jde” sindicate și asociații – era cifra anunțată inițial pentru pichetarea Palatului Administrativ. Cu câteva ore înainte de protest, cifra a scăzut destul de drastic, la „în jur de 800, dar nu i-am numărat” (Loboază). Într-un final, cifra scandalagiilor a numărat „un 200 tras de păr”, cum s-ar zice în popor.

Trecând peste cifre… motivul anunțat de sindicate a fost din ce în ce mai vag:

Ceva pe sistemul „Fiecare cu ce-l doare”. Dacă pe feroviari îi mai durea mizeria, sau pe privați, contractul – toți aveau ceva în comun-  bani mai puțini. Asta, la nivel oficial. Cât despre lumea care s-a adunat – dacă o băbuță a mărturisit  că motivul pentru care zbiară în stradă este că „se fac mârșăvii”, alții protestau pentru că „guvernul e mafiot”, până ce a lansat unul lozinca cheie: „Jos prefectul!”. Asta, după ce i-au cerut demisia premierului și a președintelui. Mai interesant a fost că, odată ce au ajuns față în față cu prefectul, cerințele liderilor sindicali au cam pălit… s-au redus la „Să le transmiteți celor de la guvern”… până la demagogii notate pe fițuici… Nici vorbă de demisie… „Aia a fost de atmosferă…cred. Eu am strigat că strigau toți”, mi-a mărturisit un moșuleț, tare simpatic, de altfel.

Cât despre domnul prefect, acesta le-a ascultat doleanțele la fel de oficios și plictisit ca deobicei, după care, le-a promis că își va face temele de casă și va da raportul la șefime. Și, fără niciun echivoc, sunt ferm convinsă că vorbea serios.

Concluzia: Tha Tha –  Mission accomplished!!! … sau nu.

• Cât despre ultima, e pe umorul politichiei din ultima perioadă – cinic.

Mare anvergură, mare. Lume, lume… PMT-ul inaugurează…

Ce inaugurează? – O parcare!!!

Wow! Parcare?!?!! – Daaaa…

Ce parcare? –  Una de biciclete!!!

Unde? – pe cinci metri pătrați!

Cu ce? – cu 2 kg de fiare vechi.

E bine? - e superrrrb…. mai ales că, faimoasa parcare este amplasată chiar în fața unui centru al unui operator de telefonie mobilă. Deci…. este o ușurare pentru o mână de plătitori de abonament care se deplasează pe două roți. Acum, ei se pot lipsi de grija parcării vehiculului. Ce minunat…

Vuvuzelele răsună, protestatarii pichetează iar primăria lui Ciuhandu… inaugurează. Eu una, nici că îmi puteam dori mai mult.

Dacă luăm în considerare că, teoretic, mai bine de jumătate din ceea ce se produce în țărișoara cea mirifică ajunge la stat. Numai TVA-ul atrage aproape un sfert dintr-un pot, la care se mai adaugă o grămadă de taxe, cu denumiri mai mult sau mai puțin ciudate. Dar statul n-are bani.

Acum, dacă o luăm simplu – ne cam rămân două variante:

- ori Românica-land-of-choice nu produce mai nimic și românașii sunt niște putori

- ori românașii pun umărul, dar statul n-are bani pentru că aceștia s-au dus pe p… (Mă refeream la p…roiecte, desigur)

O altă variantă, și mai simplificată, ar fi:

- ori statul chiar e falit și românașii sunt foarte deștepți

- ori statul e ipocrit și românașii sunt foarte proști

Nici nu știu dacă ar trebui să mă deranjeze mentalitatea asta a românului, conform căreia, dacă tragi țeapă statului, nu ești considerat infractor. Ba mai mult, dacă e țeapă cu proporții, ești considerat „băiat deștept”.

O purtăm cu toții în subconștient și – oarecum – ne găsim scuze. Pe sistemul -„Da’ mie ce-mi dă statul?”…. Mai bine zis, pe sistemul „care f… pe care” (face…care face pe care…evident:P)

Am o întrebare:

Oare cine a  început? Statul sau românașii?

Îmi trecea prin gând să îmi desființez blogul. Oricum, nu l-am prea folosit de curând. Am mai scris notițe, versuri… numai pentru mine. Nu vreau să abuzez de ospitalitatea celor de la wordpress, numai pentru a-mi descărca frustrările. Ar deveni prea personal. Și nu e cazul.

Și nu-mi vine să-l desființez. Am pierdut prea multe în ultima vreme, printre care și cheful de a-mi întreține blogul. Și totuși, am o problemă cu despărțirile. Nu-mi plac. Și mi-e greu să mă despart de remyality.

Și cum majoritatea deciziilor majore din viața mea au atârnat de fortuna unui pariu, am decis să recurg la aceeași metodă tipic iresponsabilă care mă caracterizează .

Termenul: 20 septembrie 2010.

Eu, una, aș putea trăi liniștită fără a  utiliza cei doi termeni. Și asta din simplul motiv că, unul dă peste cap orice s-a  afirmat anterior iar celălalt dezechilibrează orice afirmație de sine stătătoare.

Una din marile probleme de care mă lovesc mai zilnic sunt oamenii care se complică și se așteaptă să ripostez cu aceleași stereotipuri pseudo-codate sub felurite forme de„ jocuri ale minții”. Chiar nu se poate înțelege că, uneori, se poate vorbi și cât se poate de plan, fără sugestii și subterfugii? Cu alte cuvinte, la mine, în majoriatea cazurilor:

• Da înseamnă DA și nu „da, dar …” sau „da, dacă” sau te miri ce intepretare a păcii.
• Nu înseamnă NU. Clar și răspicat. Nu înseamnă „convige-mă să da”, nici „nu chiar”, nici „da, dar mai  insistă puțin”… nicio altă variantă.
• Sunt ocupată/am treabă/n-am timp înseamnă oricare din gama contextului celor trei. NU înseamnă că „m-am săturat de fața ta”, nici că „m-am supărat”, nici că „m-am ofticat”, nici că îmi bat joc de te miri care orgoliu intact, dealtfel.
• N-am chef înseamnă că NU vreau, simt, pot, intenționez să fac propunerea repectivă. Asta NU are aproape niciodată de-a face cu persoana în cauză.
• Vreau înseamnă VREAU și nimic alteceva. În caz de nelămuriri, recomand consultul DEx-ului.
• Nu vreau înseamnă NU VREAU. În caz de nelămuriri, recomand consultul DEx-ului, precum și a unui dicționar de antonime.
• Nu m-am supărat înseamnă că NU SUNT SUPĂRATĂ, orice grozăvie mi-ai fi făcut. Dacă aș fi supărată, probabil că nu ți-aș da ocazia să îmi  smulgi orice fel de declarație:)…Ignorance is bliss.
• Șamd.

Dacă vreuna dintre cele de sus nu ți se aplică, probabil că ai observat deja semnele.. nu-ți răspund la telefon, dai buzz degeaba sau constați că sunt invizibilă de ceva vreme…alea, alea etc.

În cazul în care vă întrebați de unde atâta indignare – țin să lămuresc și asta:

Unu la mână: încerc să evit situațiile în care mă trezesc că am spus te miri ce, în contextul în care spus este confundat cu sugerat, ceea ce detest, în general.

Doi la mână: Încerc să-i ajut pe cei care cred că nu mă pot înțelege pentru că sunt prea complicată. E …„exact așa, numai invers”… Eu gândesc foarte simplu – voi vă complicați să trageți cele mai fructifice concluzii ale ficțiunii.

Trei la mână: Ador lucrurile simple și fără bătaie de cap  - uneori, tot ce trebuie să faci este să mă asculți.

PS1: Am scris postul la persoana a II-a pentru că oricare îl citește, se poate regăsi. Aș vrea eu să fie adresat unei singure persoane. Ideea e că, dacă te simți, poți reciti postul, poate îți intră ceva la tărtăcuță.

PS2: Dacă tot te-ai simțit și ai recitit postul – nu te simți ofensat. Încerc doar să mă fac înțeleasă. ATÂT.

PS: VREAU CUȚUUUUUUU:(((!!!

.

Mai știți scena aia de la începutul lui Wanted, în care tipul stă și își scrie numele pe  Google, sperând să găsească confirmarea faptului că e „cineva”??

Ei bine, cred că scena respectivă a fost un trend-setter. Eu una, nu-mi amintesc de tricouri cu „I google myself” înainte. Contraziceți-mă dacă greșesc.

Anyhoo, se pare că identitatea virtuală este din ce în ce mai măsurabilă și mai relevantă.

Ba mai mult, un studiu al Harris Interactive, citat de William Arruda și Kirsten Dixon în Build Your Brand in Bits and Pieces, arată că, în 2007, 83% dintre angajatori căutau informații despre candidați pe Internet.

Un alt studiu, citat de Webguild.org în septembrie 2008, arăta că 34% dintre angajatorii care au folosit Internetul în acest scop, au găsit lucruri care i-au determinat să renunțe la a-i avea pe respectivii angajați.

AICI puteți afla cum stați cu identitatea virtuală, sau, mai bine zis, ce zice Goagălu’ despre voi.

Eu, se pare că, nu stau rău.

PS: Ca să nu credeți că mă pretind a fi vreo cercetătoare sau clarvăzătoare, am să precizez și SURSA informațiilor mai sus prezentate, precum și a site-ului minune:P.

Aș dezvolta subiectul dar… nu mă pasionează prea tare:P

Pentru curioși, au știrea aici.

Fără destinatar definit. Te ataci, te simți!

PS: E doar o lămurire, nu o revoltă împotriva mediului înconjurător

Prima mea iubire mi-o amintesc vag. Era lângă mine când am făcut cunoștiință cu lumea. O chema Dolly și era un ciobănesc german foarte manierat. Îmi povestesc ai mei și azi cum eram nedespărțită de Dolly. Până au dat-o, din cauza mea. Înghițisem ceva păr de-al ei. Patru ani aveam când am cunoscut prima despărțire. De atunci, tot ce mi-am dorit a fost un cuțu, care să substituie aceea legătură pe care mă chinui s-o conserv după atâția ani. Încă mi-l doresc și știu că îl voi avea. Într-o zi…

După doi ani s-a născut Orli. Er acel mai frumos bebe pe care îl văzusem și frățiorul căruia îi povesteam trăirile mele de pe atunci. Orli devenea din ce în ce mai interesant, pe vreme creștea. Am ajuns să devenim cei mai buni prieteni. Eu eram mătușa-cool iar el era responsabilitatea mea de copil răsfățat. Până au plecat. Acum, Orli este un gigolo în devenire, este model și nu mă crede când îi spun că îl ador la fel demult ca pe vremuri. Nopțile de pe chat nu pot înlocui aventurile prin care am trecut pe vremuri. Sentimentele pălesc când sunt exprimate virtual.

Apoi m-am apucat de vioară. N-a fost dorința mea, dar știam că o fac fericită pe mama. Am iubit muzica și o voi iubi cât trăiesc. Cu timpul, am iubit și vioara. Îmi dădea o identitate. Îmi plăcea să fiu printre cei mai buni, îmi plăcea să fiu invidiată și devenisem ahtiată de setea de a câștiga. Până într-o zi când m-am trezit că viața mea de zi cu zi se rezuma la performanță. Că plăcerea cântatului a fost preluată de  ambiția de a fi „mai bună decât x sau y”. N-am avut copilărie. A fost frumos, dar am vrut să pun capăt. Vroiam altceva. Nimeni nu m-a  înțeles și probabil, încă nu mă înțelege. Nu urăsc nici vioara, nici muzica. A rămas doar o amintire cu clipe frumoase și mai puțin frumoase.

Cu oamenii n-am știut niciodată să mă descurc. Mă refer la cei pe care i-am iubit. Sunt prea mulți ca să îi enumăr. I-am pierdut însă, într-un fel sau altul. Nu i-am apreciat, i-am pierdut, i-am neglijat, i-am uitat, nu i-am respectat… asta mi s-a reproșat. Eu n-am făcut-o intenționat…

Acum o am pe Cleo. De un an de zile este dovada că pot purta o responsabilitate. Este tot ce am mai apropiat. Și de Cleo am grijă de data asta.. să n-o pierd. Pentru că merită. Numai gândul că seara, când ajung obosită, un suflețel îmi adoarme în brațe… merită…

Cu oamenii am s-o las mai moale…