Marile mele iubiri

Modelul iubirilor mele pare să fie destul de monoton: entuziasm-euforie-plictiseală/dezamăgire- pauză. Problema cu iubirile mele a fost că, fie le-am pierdut, fie le-am dezamăgit, fie m-au plicitisit. Am dat tot ce am avut și am pierdut tot ce era de pierdut…

Prima mea iubire mi-o amintesc vag. Era lângă mine când am făcut cunoștiință cu lumea. O chema Dolly și era un ciobănesc german foarte manierat. Îmi povestesc ai mei și azi cum eram nedespărțită de Dolly. Până au dat-o, din cauza mea. Înghițisem ceva păr de-al ei. Patru ani aveam când am cunoscut prima despărțire. De atunci, tot ce mi-am dorit a fost un cuțu, care să substituie aceea legătură pe care mă chinui s-o conserv după atâția ani. Încă mi-l doresc și știu că îl voi avea. Într-o zi…

După doi ani s-a născut Orli. Er acel mai frumos bebe pe care îl văzusem și frățiorul căruia îi povesteam trăirile mele de pe atunci. Orli devenea din ce în ce mai interesant, pe vreme creștea. Am ajuns să devenim cei mai buni prieteni. Eu eram mătușa-cool iar el era responsabilitatea mea de copil răsfățat. Până au plecat. Acum, Orli este un gigolo în devenire, este model și nu mă crede când îi spun că îl ador la fel demult ca pe vremuri. Nopțile de pe chat nu pot înlocui aventurile prin care am trecut pe vremuri. Sentimentele pălesc când sunt exprimate virtual.

Apoi m-am apucat de vioară. N-a fost dorința mea, dar știam că o fac fericită pe mama. Am iubit muzica și o voi iubi cât trăiesc. Cu timpul, am iubit și vioara. Îmi dădea o identitate. Îmi plăcea să fiu printre cei mai buni, îmi plăcea să fiu invidiată și devenisem ahtiată de setea de a câștiga. Până într-o zi când m-am trezit că viața mea de zi cu zi se rezuma la performanță. Că plăcerea cântatului a fost preluată de  ambiția de a fi „mai bună decât x sau y”. N-am avut copilărie. A fost frumos, dar am vrut să pun capăt. Vroiam altceva. Nimeni nu m-a  înțeles și probabil, încă nu mă înțelege. Nu urăsc nici vioara, nici muzica. A rămas doar o amintire cu clipe frumoase și mai puțin frumoase.

Cu oamenii n-am știut niciodată să mă descurc. Mă refer la cei pe care i-am iubit. Sunt prea mulți ca să îi enumăr. I-am pierdut însă, într-un fel sau altul. Nu i-am apreciat, i-am pierdut, i-am neglijat, i-am uitat, nu i-am respectat… asta mi s-a reproșat. Eu n-am făcut-o intenționat…

Acum o am pe Cleo. De un an de zile este dovada că pot purta o responsabilitate. Este tot ce am mai apropiat. Și de Cleo am grijă de data asta.. să n-o pierd. Pentru că merită. Numai gândul că seara, când ajung obosită, un suflețel îmi adoarme în brațe… merită…

Cu oamenii am s-o las mai moale…

Încă o schimbare în agendă

„Sunt optimistă, zâmbesc…. SUNT optimistă și chiar ZÂMBESC…” cred că îmi repet replica mecanic de atât timp încât mi se pare deja caraghioasă.

Eu nu sunt deprimată prin definiție. Problemele sunt o provocare pentru mine, oamenii scorțoși – un prototip iar controversele (de  care nu duc lipsă) – subiectul bârfei de la cafeaua de mâine. Știu să zâmbesc și când o dau în bară… totuși, azi parcă nu-mi vine să zâmbesc. Și culmea, azi nici n-am dat-o în bară…

„E ploaia” – îmi zic, la urma urmei poate constitui pretextul perfect al melancoliei. Dar nu sunt nici melancolică… și am profitat de această ploaie în cele mai plăcute împrejurări… ar fi nedrept să afirm că îmi displace.

„Probabil mă plictisesc”… Nope, am prea multe pe cap, mă presionează toți și toate. Plictiseala nu prea încape în agenda mea din perioada asta.

Am nevoie de o schimbare. Da. Încă una. Una radicală. O schimbare care să mă marcheze, să mă preocupe, să mă ambiționeze și să mă provoace. Nu vreau o schimbare comodă. Vreau o schimbare care să mă motiveze și să mă epuizeze.

Știu exact de ce am nevoie. N-o să scriu, din superstiție. Marea schimbare ia startul mâine, la 22 de ani și o lună:D

PS: Updates într-o săptămână.