Remyality

What matters to me and society

World war III – threat or PR to Romania?

My fellow Romanian people, your wishes have been granted! Our unknown country has been subject of international gossip, for the past weeks – and not because of gypsies!

wwIII

WW III COMMING SOON

 

Less than a month ago, the only news you could read world wide about our forgotten state were about illegal immigration and the fear of the European Union about Romanian labor.

Tada! Surprise! All of the sudden, the UE is our friend, even NATO salutes us and congratulates us for our impeccable accomplishments of our past ten years. Even more, the state secretary of the USA actually held a speech about our country, while everyone wonders if the most feared person of the moment will want or not to attack us, once it takes over what actually belongs to him. Putin wants us, UE actually cares about the president’s opinion, NATO supports us and the USA knows we exist!

Even more – Romania is actually mentioned in talk shows and news articles as the reason of world war three to come. Wow! Suddenly we are such big deal on the planet! We haven’t experienced so much exposure since Hollywood found out Dracula is Romanian.

I think officials in the ministry of tourism should seriously consider rebranding our country, from “Land of choice” into “the place where world war III will start”! Don’t you?!

Foto credit: @moviesonmymind.blogspot.com

O pseudorevenire și o revelație

Pseudorevenire pentru că n-am mai scris de un car de timp și nu promit că voi scrie prea curând. Scriu în seara asta pentru că mă doare. Și realizez că singura pseudo-audiență pe care o am este un spațiu virtual, alocat frustrărilor – blogul.

Și revelația

M-am întrebat, întotdeauna, ce anume mă face atât de vulnerabilă la animale și copii. Eu, una, nu le pot rezista și știu că nu sunt singura. Revelația mi-a venit, paradoxal, într-unul dintre momentele în care tânjeam în singurătatea mea, să pot adresa trei cuvinte simple, oricui. „Iubim animalele pentru că nu pot vorbi. Iubim copiii pentru că habar nu au ce vorbesc”.

Și nu mă opresc – reformulez: „Blestemul omenirii este să fie nevoit să se exprime prin cuvinte”. Da, știu – „noi nu suntem primate, avem discernământ și numai așa ne putem înțelege”. Și totuși, poate 90% din ceea ce dăm din gură nu are legătură cu discernământul sau cu vreo nevoie de expresie. Sunt atâtea cuvinte rostite pe care le-aș anula, sunt atâtea pe care mi-aș dori să le uit, sunt altele pe care poate le-aș rosti, dar mi-e teamă pentru că m-am ars.

Mă surprind, deseori, mută. Aș avea atâtea de exprimat, dar…nu-mi găsesc cuvintele. Aș fi doar înțeleasă greșit. Și tac… îmi place să tac. Mă blochez fără să vreau, dar, recunosc, am un soi de satisfacție din asta.

Alteori, mă surprind vorbind prea mult. Și asta e cu satisfacție. Ne place să vorbim. Și e și cu consecințe. Dup-aia îmi pare rău. Dar e prea târziu.

Cel mai neplăcut este că vorbele nu pot fi retrase, nu pot fi șterse. Și atrag trădare, ranchiună, ură, minciună, dispreț, dezamăgire, speranță…. niște simple articulații ale limbii, corelate cu vibrațiile corzilor vocale ne dărâmă. E frustrant, nu?

Când eram mică, credeam foarte mult în puterea cuvântului. Orice îmi spunea aproape oricine, o cam luam drept literă de lege. Corespondentul într-un cuvânt ar fi naivitate. Acum nu mai cred nimic. Uneori, tind să cred în anumiți oameni, nu în ceea ce spun. Dar mă înșel și cu oamenii. Pentru că mă amăgesc cuvintele.

Atât… un șir de cuvinte

Vuvuzele, lozinci și parcări de… biciclete

Cele trei noțiuni au în comun mai multe decât trădează aparențele:

– Sunt cuvintele cheie ale ultimelor zile

– Sunt la fel de goale precum anvergura ieftină pe care au încearcat s-o declanșeze fiecare, individual, ca fenomen

– șamd.

Pe scurt:

  • Primele ne-au săturat pe toți de la începutul verii și, iată, încă nu scăpăm de ele. Vuvuzelele țărilor toride au ajuns și în fața PMT. Ele au venit în număr restrâns, dar cu un scop cert – să îi salveze pe dragii noștri funcționari de la șomaj. Bine, nu oricine a avut curajul și preocuparea să sufle în vuvuzea, în timpul programului din preaviz. Doar timpul înseamnă bani, în timp ce vuvuzeaua…mult zgomot pentru nimic
  • În același ton, dar fără suflat… au răsunat și lozincile, scandate gratuit de către sexto-septo sau octogenarii noștri, supărați, pe drept, de traiul care li s-a impus de cei pe care îi denumesc „mafia din guvern”.

Nici protestele nu mai sunt ce au fost

Să începem cu cifrele (așa, de distracție):

Trei comunicate, două conferințe de presă și…. sute de oameni care s-au înscris la evenimentul de anvergură din fața PMT.

Rezultatul: Vreo 20 de fețe palide și…parcă mai multe vuvuzele decât oameni.

Mai bine de 3.000 de membri din „jde” sindicate și asociații – era cifra anunțată inițial pentru pichetarea Palatului Administrativ. Cu câteva ore înainte de protest, cifra a scăzut destul de drastic, la „în jur de 800, dar nu i-am numărat” (Loboază). Într-un final, cifra scandalagiilor a numărat „un 200 tras de păr”, cum s-ar zice în popor.

Trecând peste cifre… motivul anunțat de sindicate a fost din ce în ce mai vag:

Ceva pe sistemul „Fiecare cu ce-l doare”. Dacă pe feroviari îi mai durea mizeria, sau pe privați, contractul – toți aveau ceva în comun-  bani mai puțini. Asta, la nivel oficial. Cât despre lumea care s-a adunat – dacă o băbuță a mărturisit  că motivul pentru care zbiară în stradă este că „se fac mârșăvii”, alții protestau pentru că „guvernul e mafiot”, până ce a lansat unul lozinca cheie: „Jos prefectul!”. Asta, după ce i-au cerut demisia premierului și a președintelui. Mai interesant a fost că, odată ce au ajuns față în față cu prefectul, cerințele liderilor sindicali au cam pălit… s-au redus la „Să le transmiteți celor de la guvern”… până la demagogii notate pe fițuici… Nici vorbă de demisie… „Aia a fost de atmosferă…cred. Eu am strigat că strigau toți”, mi-a mărturisit un moșuleț, tare simpatic, de altfel.

Cât despre domnul prefect, acesta le-a ascultat doleanțele la fel de oficios și plictisit ca deobicei, după care, le-a promis că își va face temele de casă și va da raportul la șefime. Și, fără niciun echivoc, sunt ferm convinsă că vorbea serios.

Concluzia: Tha Tha –  Mission accomplished!!! … sau nu.

  • Cât despre ultima, e pe umorul politichiei din ultima perioadă – cinic.

Mare anvergură, mare. Lume, lume… PMT-ul inaugurează…

Ce inaugurează? – O parcare!!!

Wow! Parcare?!?!! – Daaaa…

Ce parcare? –  Una de biciclete!!!

Unde? – pe cinci metri pătrați!

Cu ce? – cu 2 kg de fiare vechi.

E bine? – e superrrrb…. mai ales că, faimoasa parcare este amplasată chiar în fața unui centru al unui operator de telefonie mobilă. Deci…. este o ușurare pentru o mână de plătitori de abonament care se deplasează pe două roți. Acum, ei se pot lipsi de grija parcării vehiculului. Ce minunat…

Vuvuzelele răsună, protestatarii pichetează iar primăria lui Ciuhandu… inaugurează. Eu una, nici că îmi puteam dori mai mult.

Statul care stă..

… Pe tușă.  Acum, dacă e stat, să stea. Dar în picioare. Înțeleg că e criză și se mai clatină. Dar, ar trebui să stea.. Părerea mea.

Dacă luăm în considerare că, teoretic, mai bine de jumătate din ceea ce se produce în țărișoara cea mirifică ajunge la stat. Numai TVA-ul atrage aproape un sfert dintr-un pot, la care se mai adaugă o grămadă de taxe, cu denumiri mai mult sau mai puțin ciudate. Dar statul n-are bani.

Acum, dacă o luăm simplu – ne cam rămân două variante:

– ori Românica-land-of-choice nu produce mai nimic și românașii sunt niște putori

– ori românașii pun umărul, dar statul n-are bani pentru că aceștia s-au dus pe p… (Mă refeream la p…roiecte, desigur)

O altă variantă, și mai simplificată, ar fi:

– ori statul chiar e falit și românașii sunt foarte deștepți

– ori statul e ipocrit și românașii sunt foarte proști

Nici nu știu dacă ar trebui să mă deranjeze mentalitatea asta a românului, conform căreia, dacă tragi țeapă statului, nu ești considerat infractor. Ba mai mult, dacă e țeapă cu proporții, ești considerat „băiat deștept”.

O purtăm cu toții în subconștient și – oarecum – ne găsim scuze. Pe sistemul -„Da’ mie ce-mi dă statul?”…. Mai bine zis, pe sistemul „care f… pe care” (face…care face pe care…evident:P)

Am o întrebare:

Oare cine a  început? Statul sau românașii?

Ultimatum

A scrie sau a nu scrie. Pe blog.

Îmi trecea prin gând să îmi desființez blogul. Oricum, nu l-am prea folosit de curând. Am mai scris notițe, versuri… numai pentru mine. Nu vreau să abuzez de ospitalitatea celor de la wordpress, numai pentru a-mi descărca frustrările. Ar deveni prea personal. Și nu e cazul.

Și nu-mi vine să-l desființez. Am pierdut prea multe în ultima vreme, printre care și cheful de a-mi întreține blogul. Și totuși, am o problemă cu despărțirile. Nu-mi plac. Și mi-e greu să mă despart de remyality.

Și cum majoritatea deciziilor majore din viața mea au atârnat de fortuna unui pariu, am decis să recurg la aceeași metodă tipic iresponsabilă care mă caracterizează :P.

Termenul: 20 septembrie 2010.

Fără „dar” și „poate” – la propriu

Dapps – dincolo de criza cea clișeeată și calamitățile cele sinistre, v-ați gândit vreodată că, fără cei doi termeni dă prin titlu… nu, nu –  n-ar fi lumea un loc mai frumos, ar fi doar un loc mai puțin complicat.

Eu, una, aș putea trăi liniștită fără a  utiliza cei doi termeni. Și asta din simplul motiv că, unul dă peste cap orice s-a  afirmat anterior iar celălalt dezechilibrează orice afirmație de sine stătătoare.

Una din marile probleme de care mă lovesc mai zilnic sunt oamenii care se complică și se așteaptă să ripostez cu aceleași stereotipuri pseudo-codate sub felurite forme de„ jocuri ale minții”. Chiar nu se poate înțelege că, uneori, se poate vorbi și cât se poate de plan, fără sugestii și subterfugii? Cu alte cuvinte, la mine, în majoriatea cazurilor:

  • Da înseamnă DA și nu „da, dar …” sau „da, dacă” sau te miri ce intepretare a păcii.
  • Nu înseamnă NU. Clar și răspicat. Nu înseamnă „convige-mă să da”, nici „nu chiar”, nici „da, dar mai  insistă puțin”… nicio altă variantă.
  • Sunt ocupată/am treabă/n-am timp înseamnă oricare din gama contextului celor trei. NU înseamnă că „m-am săturat de fața ta”, nici că „m-am supărat”, nici că „m-am ofticat”, nici că îmi bat joc de te miri care orgoliu intact, dealtfel.
  • N-am chef înseamnă că NU vreau, simt, pot, intenționez să fac propunerea repectivă. Asta NU are aproape niciodată de-a face cu persoana în cauză.
  • Vreau înseamnă VREAU și nimic alteceva. În caz de nelămuriri, recomand consultul DEx-ului.
  • Nu vreau înseamnă NU VREAU. În caz de nelămuriri, recomand consultul DEx-ului, precum și a unui dicționar de antonime.
  • Nu m-am supărat înseamnă că NU SUNT SUPĂRATĂ, orice grozăvie mi-ai fi făcut. Dacă aș fi supărată, probabil că nu ți-aș da ocazia să îmi  smulgi orice fel de declarație:)…Ignorance is bliss.
  • Șamd.

Dacă vreuna dintre cele de sus nu ți se aplică, probabil că ai observat deja semnele.. nu-ți răspund la telefon, dai buzz degeaba sau constați că sunt invizibilă de ceva vreme…alea, alea etc.

În cazul în care vă întrebați de unde atâta indignare – țin să lămuresc și asta:

Unu la mână: încerc să evit situațiile în care mă trezesc că am spus te miri ce, în contextul în care spus este confundat cu sugerat, ceea ce detest, în general.

Doi la mână: Încerc să-i ajut pe cei care cred că nu mă pot înțelege pentru că sunt prea complicată. E …„exact așa, numai invers”… Eu gândesc foarte simplu – voi vă complicați să trageți cele mai fructifice concluzii ale ficțiunii.

Trei la mână: Ador lucrurile simple și fără bătaie de cap  – uneori, tot ce trebuie să faci este să mă asculți.

PS1: Am scris postul la persoana a II-a pentru că oricare îl citește, se poate regăsi. Aș vrea eu să fie adresat unei singure persoane. Ideea e că, dacă te simți, poți reciti postul, poate îți intră ceva la tărtăcuță.

PS2: Dacă tot te-ai simțit și ai recitit postul – nu te simți ofensat. Încerc doar să mă fac înțeleasă. ATÂT.


Cel mai scump somnoros

Eu, una, m-am îndrăgostit

PS: VREAU CUȚUUUUUUU:(((!!!